Floarea din drum
S-a intimplat odata ca o samanta a unei flori, purtata de vant, sa aterizeze pe o carare cu pamint putin si multe pietre.
De dimineata pana seara, palele de vint o rostogoleau dintr-o parte in alta, lovind-o de pietre sau lasand-o in praf sub arsita soarelui. Intr-o zi, purtata de colo-colo, samanta a alunecat printre bulgarii de pamant ai unei gropi de pe carare. Prima ploaie care a cazut, a inmuiat bulgarii si acestia au acoperit-o. In scurt timp, protejata de vant si arsita, samanta a prins puteri si a incoltit. Din ea au rasarit in drumul plin de pietre si praf, frunzele fragile ale unei plantute. Atrasa de lumina, acestea se inaltau cu bucurie spre soare. Dar de fiecare data cand se simtea increzatoare ca va prinde radacini puternice si va creşte frumos afland ce fel de planta este, cineva trecea peste ea strivind-o sub greutatea pasilor. Astfel, zile intregi se scurgeau in pierderi si ,,reparatii’’ cu frunze ce cresteau din ce in ce mai greu si mai mici. Plantuta simtea ca desi nu crestea asa cum si-a dorit candva, devenind din ce în ce mai mica, a reusit sa nu se usuce; atunci a inteles ca daca vrea sa afle ce fel de planta este, trebuie sa nu renunte la lupta ei. Zilele treceau spre miezul verii. Plantuta devenise cu greu o planta fragila, cu frunze mai mici dar mai multe, adunate in jurul a ceva ce nu semana cu nimic din tot ce avusese pana atunci. Acel ceva misterios, era cam greu de purtat pentru ea si cam dureros… Se lasa purtata de adierea noptilor, dezamagita si convinsa ca se va ofili în curand. Intr-o dimineata un zgomot ciudat o trezi din amorteala dureroasa in care se pierduse. Erau doua aripi jucause ce pluteau peste o floare mica, albastra, minunata prin fragilitatea si mirosul ei. Ce minunaaaat ! se bucura planta. Sunt o floare de camp… Mereu m-am temut ca sunt o planta fara flori si fara rost….
Ce viata e in jurul meu! Ce culori de petale zburatoare…….! Dar peste toata aceasta bucurie aparu dintr-o data o umbra imensa care alunga petalele zburatoare si se prabusi peste ea… Intunericul lua locul luminii…. Nu mai intelegea nimic.. Un trecator grabit trecuse peste ea …..Norocul ei: era grabit… Planta se aplecase doar, pierduse doua, trei frunze, dar, in rest era bine….Trebuie sa fac ceva, nu voi mai rezista asa mult timp……ma voi pierde…. Sub toata aceasta tristete, incet, incet, petalele se scuturau lasand locul unei seminte…. Soarele o usca din ce în ce mai tare si vantul tragea de ea in toate directiile…. Intr-un sfarsit se prabusi desprinzandu-se cu greu de acel fir care-i adusese un strop de bucurie si speranta…..
Amintirea palelor de vant care o loveau dureros de pietre, reveni…. Oh, nu se poate……. Iar, pietre, iar drum, iar pasi zdrobitori….. nu mai vreau! Nu mai pot! Ori pier, ori……
Dintr-o data nu se mai impotrivi….se lasa obosita purtata de vant……..
In zorii unei dimineti de primavara tarzie, se trezi, sub picaturi caldute de apa, ce nu veneau din nori……
,,O voce dragalasa se auzea :
,, – Flolicele, flolicele in gladinita mea din camp voi avea…..’’
Undeva pe aproape se afla o casa fara gard, intr-un camp plin de flori……Pietrele si praful din drum erau, acum, doar amintiri…. Vara era abia la inceput…..